GRIGORE LEŞE -foto

  „Ce este cântatul?...
Cântatul este o necesitate. Omul dacă nu ar cânta ar muri. Este un har, este un dat transcendental, este un noroc de la Dumnezeu.
Cele mai profunde versuri care s-au spus vreodată despre muzică sunt:

”Am noroc că ştiu cânta,
Că-mi astâmpăr inima.
Horile-s de stâmpărare
La omu’ cu supărare.”

 

GRIGORE LEŞE -semnătura


  

Cântecelor li se spun hori: hore în grumaz, înturnată, adâncată, moroşenească.
  De ce cântă omu’?... Pentru că aşa îi vine: de pildă, de osteneala bătrâneţilor.
  Când cântă omul?... Când îi vine.
  Care este diferenţa dintre muzica tradiţională românească şi muzica lăutărească ţigănească?...
  Muzica românească exprimă un sentiment: de dragoste, de dor, de înstrăinare, de jale; muzica de mahala exprimă exaltare trupească.
  Ţăranul cânta pentru a-şi exprima un sentiment, lăutarii o fac pentru a câştiga bani.
  Unii se slujesc de folclor, alţii slujesc folclorul.

  Pe pământ avem două şanse: credinţa şi arta.”

Cuvinte rostite de Grigore Leşe în cadrul unei discuţii cu tinerii.

     

     

Constantin Brăiloiu, vorbind tinerimii interbelice despre poporul nostru spunea:
„Numai prin cultura noastră ţărănească vom însemna şi noi ceva în lumea asta mare. Cu armele Occidentului nu vom bate niciodată Occidentul şi va trece multă vreme până vom înceta a mai fi o caricatură sau, în cel mai bun caz, o copie fără importanţă a Apusului.”
     Martin Opitz, demnitar german şi om de cultură umblat prin lume, spunea la 1620:
„Când aud un cântec românesc, îmi vine să cred că muzica e anume creată pentru român şi românul pentru muzică.”
     Pentru românul de odinioară muzica se împletea cu însăşi viaţa şi avea valoare sacră. Atunci când el cânta, o făcea din toată fiinţa, nu minţea.
     Ciobanul Horpin Gherasim, de 72 de ani, din Vădeni-Soroca, Basarabia, spunea la 1939:
„Doina ciobanului nu o pot cânta oricând, ci numai când îmi vine, şi atunci o cânt cu suflet, că o dau lumii. E pomană mare s-o cânţi.”
     Horea cu noduri (horea lungă sau doina maramureşeană -cum este cunoscută printre etnomuzicologi) este o manieră de interpretare prin care ţăranul îşi mărturiseşte cele mai profunde trăiri.
Este „cântecul de unul singur” şi se cântă pe deal, în cătănie, la nuntă sau în şezători. Din păcate, se mai păstrează doar în câteva sate din Maramureş şi Ţara Lăpuşului.
     Accentul personal, lipsit de armonii gratuite, apropie această muzică de cea bisericească -psaltica bizantină (care, de fapt, a avut la origine muzica tradiţională din Asia Mică şi Balcani).
     Grigore Leşe, sau Grigore a li Ion Opriş, cum îi spun ţăranii din Stoiceni (Lăpuş), deşi a urmat Conservatorul din Cluj, a păstrat această manieră interpretativă învăţată în satul său.
„Sunt mândru că sunt absolventul unui institut de folclor care se cheamă Ţara Lăpuşului; -ne mărturiseşte Grigore Leşe- cine sunt de fapt profesorii acestui institut?…  Sunt oamenii minunaţi pe care i-am întâlnit de-a lungul anilor acolo, şi care aveau în sufletul lor nişte cântece deosebite, pe care le consider a fi cele mai reprezentative pentru spiritualitatea noastră românească: doinele, horile cu noduri, şi alte cântece din ceremonialul de nuntă, de cătănie, din viaţa păstorească, şi aşa mai departe.”
     Dar Grigore Leşe este înainte de toate prin ceea ce face, un redutabil luptător pentru păstrarea autenticităţii în folclor şi împotriva contrafacerilor de orice fel:
„De-a lungul anilor am căutat să interpretez cântecele care se găseau în sufletul oamenilor, ori cântece de acest fel sunt foarte puţine; de aceea pot spune că nu am un repertoriu foarte vast, căci mai presus de orice am vrut să păstrez calitatea; eu nu scot muzică pe bandă rulantă.
 Cariera: este un drum; eu am ales acest drum; din păcate unii au confundat cariera artistică cu publicitatea artistică; publicitatea artistică a creat false valori. Unii au vrut ca din folclor să facă avere, dar eu spun că folclorul nu trebuie exploatat pentru a se face din el avere.
 Unii au privit folclorul ca pe o relaxare, dar eu spun că folclorul nu este o relaxare. Actele artistice fără valoare sunt la fel de păgubitoare, grave pentru societate, ca infracţiunile şi ar trebui pedepsite ca atare.” -spune Grigore Leşe.
     În ultimul timp, asistăm la o degenerare a folclorului; în scop comercial, orice cântec vechi serios suferă modificări: este pus pe un ritm săltăreţ (nu de puţine ori doine au fost transformate în chip barbar în aşa-zise "cântece de joc") şi cântecul devine în acest fel uniformizat, plat (folclorul fiind de regulă caracterizat prin variaţii de măsuri în cadrul unui cântec).
     O altă problemă este înlocuirea textului cu versuri ce nu au nici o legătură cu folclorul autentic, ajungându-se la mutilarea gravă a semnificaţiei iniţiale a mesajului. Cântecul devine astfel superficial, lipsit de profunzime şi sărăcit în esenţa sa, ajunge în ultimă instanţă, o non-valoare.
     Dar care să fie cauza acestei decăderi? : e însăşi degenerarea sufletului omului, sărăcirea sa spirituală, cântecul fiind oglinda sufletului. Cum e omul aşa-i şi cântecul.

  Deşi şi înregistrările audio îşi au rostul lor, vă asigur că impactul pe care îl are o ascultare a lui Grigore Leşe „pe viu” este neînchipuit de puternic. Recitalul său se cheamă „La Obârşii” şi promovează muzica tradiţională românească: „Niciodată nu vom fi cunoscuţi cine suntem cu adevărat noi românii până nu vom demonstra în lume ce înseamnă dorul, ce înseamnă doina, adică o muzică fără acompaniament. Consider că cel mai reprezentativ cântec este „horea de unul singur”, pe care omul o horeşte în intimitate, căci întotdeauna actul folcloric se petrece în intimitate. Dacă ne gândim că neamul românesc a fost atât de încercat în decursul istoriei, cred că aceste „hori de unul singur”, sunt cele mai potrivite căci vorbesc de înstrăinare, de jale.” -spune Grigore Leşe.
  Un concert Grigore Leşe este -fără exagerare- o adevărată revelaţie; concertele sale sunt concepute ca un tablou ce prezintă etapele vieţii omului, cu rânduielile sale, cu trecerile sale: naşterea (reprezentată prin cântecul de leagăn), cătănia (prin cântecul de cătănie, ca şi prin cântece vechi ce erau interpretate pe diferite fronturi de război), nunta (cântece din ceremonialul de nuntă cum ar fi horea miresii), bătrâneţea, moartea („Mioriţa”, bocetul), precum şi viaţa spirituală legată de sărbători (cum ar fi de pildă corinzile).
  Redutabil interpret al acestor unice hori cu rezonanţe ancestrale, Grigore Leşe este şi un desăvârşit cunoscător al instrumentelor tradiţionale cum ar fi fluierul (diferite sale feluri), cavalul, tilinca, toaca.
În cazul anumitor melodii este acompaniat de un trio transilvan compus din ceteră (vioară), contră (violă) şi gordună (contrabas).
  Dacă cântecul izvora din însuşi modul de viaţă al ţăranului, şi, datorită acestui lucru este de înţeles că folclorul adevărat se defineşte prin însuşi faptul că se manifestă în mediul său natural, iar o adaptare scenică poate denatura actul artistic autentic într-un fel sau altul, transpunerea pe care o face Grigore Leşe este cât se poate de naturală, absolut departe de a avea ceva nefiresc în ea, atât în interpretare cât şi în decor -câteva obiecte tradiţionale sugerează atmosfera din lumea satului românesc de altădată. Bunul gust -aş spune bunul simţ, şi calitatea sunt atribute fireşti şi totodată garanţii ale unui concert Grigore Leşe.
 Concertele sale pot fi caracterizate prin sobrietate, o sobrietate atât de caracteristică muzicii noastre tradiţionale.
 Înainte de toate, un concert Grigore Leşe crează o imagine; o imagine a dorului, o imagine a dealurilor, o imagine a vieţii ţăranului român anonim de odinioară. Dar atenţie: nu o imagine cu iz de exponat de muzeu; crează o imagine vie, mai exact spus crează o atmosferă, o atmosferă care deşteaptă sau răscoleşte în tine cele mai profunde sentimente; este o stare.
 Este un cântec care rezistă; un cântec care poate fi pus alături de oricare din marile creaţii şi capodopere ale lumii; o mărturie a unui neam dăruit de Dumnezeu cu mult har; a unui neam cu adevărată vocaţie de creator…



GRIGORE LEŞE -foto
 
 
Puteţi asculta şi copia în calculatorul dumneavoastră horile lui Grigore Leşe aflate în lista de mai jos:

Hore

Audiţie

      Copie

Cântec pe înserat -din tilincă  

.asf

Mioriţa  .asf
Cântec în lemn -toaca   .asf
Când m-o făcut mama-n lume  .asf
Nu-i lumină nicări -din concert .asf
Horea miresii -din concert   .asf
Nistrule, apă vioară .asf

 

 Trecerile:

„Viaţa omului trebuie să ne-o închipuim ca pe o zi; când soarele răsare, se înalţă pe cer şi apune.” -spune Grigore Leşe.

  Prima trecere ar fi cătănia, când feciorul devine matur: horile de cătănie marchează un timp istoric, cătănia nu trebuie privită ca o plecare pe un timp scurt -adică stagiu militar; ea trebuie înţeleasă ca o plecare pe un timp îndelungat; cătănia mai înseamnă şi războaie, înseamnă năcaz, plecarea în război înseamnă năcaz; scoaterea unui braţ din familie, din rosturile firii. Oricum, recrutarea presupune un adevărat ceremonial.

  A doua trecere importantă din viaţa omului este nunta, care se sărbătoreşte cu mult fast. Şi în cazul nunţii este vorba de un ritual: sunt câteva momente care merită amintite, cum ar fi acelea ca oraţiile de nuntă, de iertăciune, oraţiile de la masa mare. Nunta este trecerea dintr-o lume într-alta: dintr-o lume a inocenţei copilăriei într-una a greutăţilor, a problemelor de zi cu zi. Mireasa este personajul central al nunţii; momentul când mireasa îşi ia năframa -prilej cu care i se cântă horea miresii- este unul din momentele importante şi marchează cel mai bine această trecere. Nunta are în ea şi bucurie dar şi tristeţe.

  Balada „Mioriţa” exemplifică cel mai bine „marea trecere” -moartea: este vorba - în egală măsură - de valoarea jertfei asumate şi de transfigurarea morţii. „Mioriţa” este poate cea mai reprezentativă creaţie a folclorului nostru, o adevărată capodoperă, ea este cântată ca baladă, iar în Transilvania se găseşte şi ca corind. Grigore Leşe interpretează o valoroasă versiune de doină.
  Recitalul se încheie cu o hore care vorbeşte de trecerea prin lume a omului; se cheamă „Nu gândească tăt omu’ ”:

GRIGORE LEŞE -foto

„Nu gândească tăt omu’
C-a trăi cât pământu'
Ş-a face ce-i ie gându'
A trăi o zâ, vo două
Şi s-a duce ca ş-o rouă
A trăi vo două tri,
Ca ş-o rouă s-a topi.”
 

  Instrumentele tradiţionale:
 

Tilinca„În vechime, materiei i se spunea lemn: bisericile au fost la început din lemn; trâmbiţa este din lemn, buciumul este din lemn, toaca e însăşi lemnul, la fel şi tilinca: o simplă ţeavă, fără nici o găurică sau dop (vrană) la capătul de sus cum are fluierul, tilinca este însuşi cântecul lemnului…” -spune Grigore Leşe
Tilinca are lungimea de 65 de cm şi e din scoarţă de paltin, răchită, soc sau tei. Este fluierul ciobănesc prin excelenţă.

Toaca şi ciocăneleleToaca: scândură (bloc de lemn) în care se bate ritmic cu două ciocănele. Folosită cu scop liturgic, în cadrul slujbelor din Biserica Ortodoxă, toaca este şi un instrument tradiţional, legat de viaţa comunităţii săteşti, cu rolul de a purifica spaţiul, de a deschide calea dintre cer şi pământ, dintre Dumnezeu şi om, spre a aduce binecuvântarea lui Dumnezeu în viaţa sa (de pildă toaca era folosită atunci când se întemeia o nouă vatră a satului; se bătea toaca, iar până unde răsuna sunetul ei până acolo se întindeau hotarele satului). „Glasul de toacă este un glas din altă lume… glasul de toacă face legătura între cer şi pământ, între ceea ce se vede şi ceea ce nu se vede. Când aud glasul de toacă uit de toţi oamenii care mi-au făcut rău şi atunci încerc să devin mai bun” -spune Grigore Leşe.

  Fluierul: însoţea ceata de colindători, după fluier se juca în şezătoare, iar ciobanul îşi alina sufletul zicând din fluier.
 Din instrument se zice, melodiilor instrumentale li se spun „zâcăli”.

 

  Horea cu noduri -definiţie etnomuzicologică:

Doina maramureşeană este numită hore lungă, sau hore înturnată, hore în grumaz sau cel mai adesea hore cu noduri.
De fapt, horea cu noduri nu este tocmai o categorie specială, un gen, ci mai degrabă o manieră de interpretare a doinei obţinută printr-o tehnică vocală guturală, nodurile fiind lovituri de glotă executate prin crisparea muşchilor gâtului, în care anterior unui punct de bază, se emit două sunete aproximative din punct de vedere intonaţional, pe durate foarte mici, unul mai jos, al doilea mai sus, faţă de punctul real.
Horea lungă cu noduri, este cântată mai ales de bătrânii de pe Valea Marei, Valea Izei şi a Cosăului, dar mai cu seamă de către cei din Ţara Lăpuşului, pitoresc ţinut transilvan.
La începutul secolului XX, Béla Bartók, fascinat de descoperirea horii lungi maramureşene, dar şi de dificultăţile tehnice ale execuţiei acesteia, cu totul ieşite din comun, spunea: „Este un cântec inimitabil de către alţii.”


 

Cruce de poartă maramureşeană